Theodor Pallady, pictorul uitat al Iaşului

8 noiembrie 2007
? În satul mic ?i ascuns dup? aripa dealului povârnit ?i învelit acum într-o paji?te de iarb?, crescut? dup? arsura cumplitei secete din var?, la Hoise?ti venea adesea ?i pictorul Theodor Pallady, alt nepot al fostului revolu?ionar Basile Cantacuzino ? pallady era fiul lui Iancu Pallady, c?s?torit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino ? C?s?torit cu Jeanne Ghika, pictorul venea adesea la casa veche, cu vie, mo?tenit? de la p?rin?i pe muchia r?s?ritean? a Buciumului ?i imortalizat? în tabloul „Casa de la Bucium“?
M?rturise?te arhitectul George M. Cantacuzino în „Scrisori c?tre Simon“ cum l-a cunoscut pe pictor în timpul copil?riei: „Nu-l v?zusem decât o dat?. Eram atunci la Hoise?ti, în una din primele zile dup? sosire. Verii mei se jucau cu mine. Unul din ei m? a?ez? c?lare pe umerii lui ?i începu s? fug? pe coborâ?ul unei livezi. Se împiedic?, iar eu am zburat în iarb? peste capul lui. Nu mi se întâmplase nimic. De spaim?, îns?, urlai precum se cuvine. Atuncea, unul din ei, ca s?-mi potoleasc? plânsul, m? lu? în bra?e, surâzând. I-am v?zut atunci de aproape privirea. Era cenu?ie ?i irizat?, ca ?i pictura lui. Barba lui, îngrijit? ?i u?or parfumat?, cravata lui, de o nuan?? tomnatic?, ?i chiar surâsul lui, totul era aparte. Cu timpul l-am identificat cu pictorul despre care se vorbea ?i îns??i cu Moldova ?i z?rile sale fumurii“ (G. M. Cantacuzino, „Introducere în opera lui Vitruviu“, edi?ie îngrijit? de prof. Zamfira Mihail).
Tablourile sale erau peste tot în înc?perile familiei. Unul reprezenta o livad? cu ni?te cl?i de fân ?i doi oameni îmbr?ca?i în alb. Cerul avea „iriza?ii de opal“.
Alt tablou înf??i?a „o clopotni?? ridicându-se peste un grup de copaci ale c?ror umbre se a?terneau pe o paji?te.“ I se spusese c? era clopotni?a bisericii din Hoise?ti ?i c? tablourile erau f?cute de un v?r mai vârstnic, care tr?ia la Paris.
Despre pictor, p?rin?ii vorbeau des, câteodat? cu îng?duin?? fa?? de unele întâmpl?ri ale vie?ii sale, câteodat? cu un soi de evlavie ?i team? ca despre o fiin?? aparte, c?reia multe îi trebuiau iertate.“
S-au întâlnit mai târziu. Într-o sear?, pe când afar? se întuneca ?i micul George tânjea dup? o lamp? în odaie, urm?rind îngrijorat l?sarea nop?ii, „dincolo de u?? se auzir? pa?i, care m? lini?tir?. Cu siguran?? c? un servitor aducea lampa. Dar când se deschise u?a, nu p?trunse lumina în camer?. Un om înalt, îmbr?cat în negru, ?inând o mân? pe clan?? ?i întinzându-mi pe cealalt?, m? privea surâzând. Surâsul lui avea mai mult efect asupra mea decât lampa a?teptat?. Omul pe care-l v?zusem în acea lumin? apunând? a unei zile de iarn?, a?ezându-se lâng? mine, sco?ând un caiet de schi?e dintr-un buzunar neobi?nuit de larg, o sticlu?? de tu? ?i o pan? de gâsc?, înv?luindu-m? cu privirea lui cald? ?i desenându-m?, f?r? ca surâsul s? dispar? de pe obrazul lui, pe omul acela care m? ridicase în bra?e la Hoise?ti, o dat? ce c?zusem, privindu-m? lung ?i duios, pe omul acela l-am reg?sit concentrat în sine, purtând în sine o singur?tate care se manifesta fa?? de ceilal?i printr-o agresivitate nu întotdeauna st?pânit? ?i dând cuget?rii sale o nostalgie vast? ?i ce?oas? ca ?i z?rile Moldovei. În atelierul lui, din Paris, l-am v?zut tr?ind, ?i pe lâng? dânsul, în parte, mi-am f?cut primele încerc?ri.“ Cei doi au r?mas apoi apropia?i.

Theodor Pallady s-a n?scut la Ia?i

Pallady era fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, c?s?torit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Cei doi, arhitectul G. M. Cantacuzino (1899-1960), feciorul diplomatului (pe care l-am cunoscut în ziarul „Lumina“ din 14 august 2007), ?i pictorul Theodor Pallady (1871-1956), mult mai vârstnic, erau veri primari.
Spre deosebire de George, n?scut la Viena ?i crescut în str?in?tate, Theodor s-a n?scut în Ia?i (11/24 aprilie 1871) ?i a copil?rit la Perieni (Tutova), unde p?rin?ii s?i aveau o mo?ie, cât ?i la Ia?i, în strada P?curari. A crescut în tradi?iile moldovene?ti ?i spiritul francez mo?tenit de la tat?l s?u, instruit la Paris. A urmat liceul ,,Sf. Gheorghe“ din Bucure?ti ?i, la dorin?a p?rin?ilor, s-a înscris la ?coala de Poduri ?i ?osele, pe care a p?r?sit-o, mutându-se la Politehnica din Dresda.
Atras mai mult de pictur? decât de studiile inginere?ti, a frecventat cu pl?cere celebrele Galerii de Art? ?i, l?sându-se furat de penel, ?i-a început ucenicia în atelierul pictorului german Erwin Oehme. Observându-i talentul, acesta l-a îndemnat s? se consacre Artelor frumoase.
Astfel c?, trecând peste dorin?a p?rin?ilor, Theodor a renun?at la inginerie ?i, dedicându-se cu totul ?evaletului, în 1889 a plecat la Paris, unde tr?ia m?tu?a sa, Maria Cantacuzino, sora bunicului, c?s?torit? cu pictorul muralist Puvis de Chavannes (1824-1898), al c?rui atelier i-a fost de folos.

Tr?ind la Paris, dar cu sufletul la Ia?i

Acolo, la Paris, Pallady a început studiile cu pictorul Aman Jean ?i s-a înscris la ?coala de Arte Frumoase, cunoscând atelierele renumi?ilor pictorii francezi, profesori ai ?colii, lucrând în atelierul lui Gustave Moreau împreun? cu al?i talenta?i iubitori ai penelului ?i avându-l coleg pe Henry Matisse, cu care a r?mas prieten întreaga via??.
În anul 1900, la Expozi?ia Universal? de la Paris, tân?rul pictor a expus în pavilionul României lucrarea „Fiul risipitor“ cu care a fost remarcat.
?i-a deschis un atelier în Place Dauphine (lâng? Palatul de Justi?ie ?i cheiul Senei), unde avea s? lucreze pân? în anul 1940, f?când adesea incursiuni „acas?“, în ?ar?.
Picta mult ?i expunea în Parisul luminilor, în ce?oasa Londr? ?i-n Bucure?tii adolescen?ei, dar cu sufletul era la Ia?i, unde se întorcea adesea ?i picta tablouri precum „Impresiuni din Moldova“, „Moldova“ ori „Case lâng? Ia?i“, cu imagini de la Hoise?ti (1916-1918).

Avea casa pe zarea Buciumului

C?s?torit cu Jeanne Ghika (1906), venea adesea la casa veche, cu vie, mo?tenit? de la p?rin?i pe muchia r?s?ritean? a Buciumului ?i imortalizat? în tabloul „Casa de la Bucium“ (1912).
Cum î?i amintea mai târziu ucenicul s?u, v?rul George M. Cantacuzino, aici „în lini?tea viei de la Bucium, lâng? Ia?i tr?ia numero?i ani închina?i familiei… Ace?ti ani de la Bucium, cu dese vizite la Hoise?ti, atunci când mai tr?iau bunicii, au fost ?i ei fecunzi. Ia?ul a fost scena copil?riei sale, iar bunicul meu, Basil, personalitatea care l-a influen?at cel mai mult. Rareori el pomenea de p?rin?ii lui. Mai niciodat? de tat?l s?u ?i rar de mama lui, al c?rei temperament pasional era prea apropiat de al lui. Bunicul meu Basil îns? l-a obsedat st?ruitor pân? la b?trâne?e. C?uta a se reg?si în el, în atitudinile sale stoice ?i în vehemen?a unui caracter irascibil… Se ferea de a fi surprins în stare de duio?ie. Ca ?i bunicul meu, era asocial ?i apolitic, tr?ind închis în el ca într-o cetate. Avea un sim? feudal al onoarei, iar concesiile din nici un domeniu nu erau în posibilit??ile lui. Avea pudoarea bun?t??ii sale, care îi era virtutea dominant?.“

„Cu alb ?i cu negru po?i face pictur?“

Se comporta ca un mu?chetar, ap?rând dreptatea chiar cu pre?ul vie?ii. Provocat la duel cu pistolul de un so? care-?i considera onoarea jignit? l-a l?sat s? descarce dou? focuri asupra sa, f?r? a r?spunde. Se considera vinovat de întâmplare. În plus, adversarul avea ?i copii ce nu trebuiau lipsi?i de p?rinte.
La alte vizite acas? a pictat „Case la Ia?i“ (1920-1925) ?i, impresionat de s?r?cia satului moldovenesc, schi?a imagini tulbur?toare, cu case mici , risipite ici-colo în paji?tile dealului luminos, cum este lucrarea „Sat pe deal“, din 1938.
Pentru dânsul, pictura era un mod de exprimare a sufletului, cum scria prietenului H. Matisse, la 30 septembrie 1941: „Dragul meu Hâ, pictura nu este, cum spui tu, culoare, dup? cum un artist nu este acela care a?terne culoare, pe pânz?. Cu alb ?i cu negru po?i face pictur?. Dar mai trebuie s? ?tii s? le ?i folose?ti ?i s? ai ceva de spus, nu pentru pl?cerea de a picta, ci pentru aceea de a avea ceva de spus pe planul picturii, care este o lume…“
Artist ie?ean, ale c?rui lucr?ri sunt considerate „simfonii ?i sentiment“, Pallady a participat la prestigioase expozi?ii în toat? Europa: la Paris, Vene?ia, Londra, Barcelona , în Olanda, Belgia. Nu lipsea nici de la acele bucure?tene, comentate cu dragoste de str?lucitele condeie ale intelectualit??ii bucure?tene (Tudor Arghezi, L. Blaga, T. Vianu, V. Eftimiu, Cella Delavrancea, Cezar Petrecu, Kricor Zambaccian, Al. Rosetti).
Admirându-i cu ochi de artist ginga?ele sale „nuduri, flori, naturi moarte, studii, peisaje“, realizate în culori luminoase, fine, transparente ?i cu „tu?e precise ?i linii imperceptibile“, Nicolae Tonitza sublinia c?: „pentru neamul românesc, arta lui Th. Pallady înseamn? cea mai înalt? coard? a sensibilit??ii picturale“.
Credincios ??rii, a r?spuns la toate chem?rile ?i a onorat, cu prestigiul ?i tablourile sale, festivit??ile organizate la Bucure?ti: saloane oficiale, expozi?ii interna?ionale, congrese, întâlniri ?tiin?ifice ?i parlamentare, detestând laudele ?i pream?ririle. A condamnat distrugerea naturii, uciderea fiin?elor de orice fel, ca ?i pofta animalic? pentru carne a celor din jur, fiind un vegetarian convins.
Vajnic admirator al peisajului ?i al frumosului chip feminin sub form? de „nud sidefiu“, pictorul lumina multe dintre pânzele sale, reprezentând expresia „unei c?ut?ri perpetue a clasicului ?i a echilibrului“. Cu aceea?i pasiune picta naturi moarte cu culori ?i flori vii, ce r?spândesc parc? „adieri de parfum.“

Din anul 1940 s-a stabilit la Bucure?ti

Retras în capital? din 1940, a tr?it anii cumplitului r?zboi ce însângerase Europa, ajungând ?i la hotelul unde locuia stingher, silindu-l s? noteze, tulburat, în jurnalul personal:
„1941, 2 ianuarie. Hotelul a fost rechizi?ionat pentru nem?i, care vin buluc (15-20 de divizii, se spune?). Iat?-m?, deci, f?r? ad?post. Îmi organizasem acest refugiu unde timp de 9 luni am tr?it o via??. Trebuie acum s? reîncep s? caut ad?post.
3 ianuarie. Am ob?inut 48 de ore de la Comandatura german? pentru evacuarea camerei mele. Dar unde s? m? duc ? Hotelurile sunt ticsite.
4 ianuarie. Petrecut ziua c?utând o camer?, f?când bagaje, pachete. Exasperare. Disperare. S? nu cer nimic, s? nu accept nimic – mi-am spus întotdeauna. E singurul mijloc de a-mi p?stra libertatea.
23 ianuarie. Îmi place s? dau; nu-mi place s? primesc, c?ci de cele mai multe ori nu cunosc sim??mintele celui care d? ?i nu ?tiu la ce anume îmi voi angaja astfel libertatea“.
Îl bucurau scrisorile primite de la vechiul prieten Henri Matisse: „Scrisoarea ta nu mi-a parvenit decât azi. Î?i mul?umesc, scumpe prieten. N?d?jduiesc c? acum totul a reintrat în ordine ?i c? ?i-ai putut relua activitatea. A mea, aci, este, ca s? zic, inexistent?. M? cuprinde descurajarea, c?ci în zadar îmi spun: tr?ie?ti în afara evenimentelor. Înc? mai sunt prizonierul lor. Am ajuns la limit?… Te îmbr??i?ez ?i te rog s?-mi scrii.“
„Sâmb?t?, 4 octombrie. Din ce în ce mai deprimat. M? simt cu totul în afara vie?ii… ?i mai ales a aceleia care se desf??oar? în jurul meu“.
A g?sit lini?tea sufleteasc? gândindu-se la locurile copil?riei din Moldova ?i l-a tulburat vestea c?, în august 1941, m?tu?a Frosa (Eufrosina) Cantacuzino, so?ia fratelui mamei, decedase la 84 de ani. Era o femeie simpl?, care tulburase întreaga familie. Cei din jur o priveau de sus, de?i ea se dedicase tuturor. Doar bunicul Basile o acceptase din prima clip? ?i spusese mamei lui Theodor, cu autoritatea sa de „patriarh“: „E sora ta“. Dorind s-o p?streze vie în cuget, pictorul adânc tulburat, a refuzat s-o vad? decedat?. Dânsa, ca ?i bunicul, pierdut în 1906, reprezentau sufletul cald al Moldovei, al Hoise?tilor, al Ia?ilor.
Tr?ind, ca to?i arti?tii, lipsurile r?zboiului, a pictat pu?in în acei ani, l?sând posterit??ii chipul s?u br?zdat de umbrele durerii („Autoportret“ cu pensula ?i paleta, datat 1942), dar a r?mas în ?ar?, de?i se putea înstr?ina, ca mul?i al?ii, dup? 1944. A suferit cu stoicism lipsurile ?i rigorile noii ordine sociale. Cu carnetul în buzunar se plimba trist, prin Ci?migiu, schi?a chipuri deosebite, participa la expozi?iile colective ale vremii ?i la una personal?.
La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expozi?ia retrospectiv? „Theodor Pallady“. Chiar în acel an, la 16 august 1956, a trecut în lumea umbrelor. Peste patru ani, în 1960, l-a urmat ?i v?rul G. M. Cantacuzino, care ?i-a g?sit lini?tea din urm? la fel de tulburat, într-o chilie c?lug?reasc? din incinta Mitropoliei ie?ene, realizând cele dou? palate siameze. ?

?Reda?i Ia?ului ?i Buciumului casa marelui pictor

În amintirea marelui pictor ale c?rui pânze au valori uria?e în marile expozi?ii de peste grani?e, la burse ?i în licita?ii, bucure?tenii au organizat Muzeul „Th. Pallady“. Fiindc? la Ia?i casa din Bucium s-a pierdut, ea ar trebui ref?cut?, mai ales c?, la anul, cu ocazia s?rb?toririi celor 600 de ani de existen?? a Ia?ilor, mul?i musafiri europeni vor vizita ora?ul ?i unii vor întreba de ie?eanul Theodor Pallady.
Imaginea casei se g?se?te pe pânza fostului locatar Th. Pallady ?i în evoc?rile multor urma?i, precum Otto Brise, C. Agafi?ei, V. Iluc?, cât ?i în filmul realizat de Carmen Olaru ?i C. Ostap, pentru TVR. Astfel au procedat var?ovienii ref?când aidoma ora?ul vechi, nimicit de r?zboi, la fel au f?cut boto??nenii cu casa lui Eminescu din Ipote?ti, distrus? de un avar. Buciumul are acum sumedenie de locuitori înst?ri?i, între care se va g?si unul înzestrat cu har cre?tinesc, care s? d?ruiasc? ora?ului câteva sute de metri de p?mânt unde, cu sprijinul altor binevoitori ?i al zecilor de constructori ce ridic? n?valnic ?ir de vile, se poate reconstrui cu u?urin?? legendara cl?dire.
Altfel Ia?ii, ora?ul culturii, vor r?mâne cu înc? o pat? pe obrazul s?u înnobilat de istorie.

?Casa din Bucium a pictorului Theodor Pallady nu mai exist?

Dorind s? v?d legendara cas? din Bucium a pictorului, adesea pomenit? în evoc?ri ?i în amintiri, într-o duminic? însorit? ?i cald?, la sfâr?itul lunii septembrie, am coborât din microbuzul 56 lâng? „Plopi f?r? so?“.
Am parcurs cei câ?iva zeci de metri pe vechiul drum al cimitirului bisericii ?i apoi m-am oprit. Din el se despart dou? c?i: una la stânga, strada Plopilor f?r? so?, neted? si asfaltata ca s? nu tulbure somnul celor pleca?i spre casa ve?niciei, iar alta mai grunjoas? la dreapta.
Ne?tiind unde-i casa celebrului pictor am întrebat pe unul, pe altul, f?r? succes. Nimeni nu ?tia nimic, unii m?rturisindu-mi stânjeni?i c? sunt noi locatari. Am luat-o pe strada din dreapta, cu numele ?tefan Iosif. Este vegheat? de edificiul catolic „St. Iosif“ ce are de vecin vizavi alt edificiu, la fel de impozant al Providen?ei.
Am mers, am mai întrebat. ?tiam c? pe la jum?tatea drumului, la num?rul 18, era prin anii 1980 o veche cas? moldoveneasc?, chipe??, cu cerdac ?i scar? înalt? la intrare. O locuia, pe atunci, familia lui Gh. Micle, str?nepotul Veronic?i Micle, mutat aici din Piscul Socolei (în spatele spitalului), unde existase via str?bunilor, preluat? de fostul Gostat. Mi-o aminteam dintr-o veche fotografie cu locatarul pe trepte, cât ?i dintr-un film al Televiziunii na?ionale, în care scriitorul Aurel Leon evoca legenda Veronic?i.
Întrebând despre cas? pe un trec?tor care tocmai urca drumul ?i s-a întâmplat a-i fi ?i vecin, am ajuns în preajma ei. Priveam cutremurat.
În locul cl?dirii albe, cochete ?i umbrit? de cei doi nuci, se g?sea o ruin?. Locatarul anilor 1980 decedase, so?ia Elena Micle, ?i copiii se întorseser? pe locul str?bunilor, o parte din gr?dina casei a fost recuperat? de fo?tii proprietari, a fost vândut? ?i g?zduia o vil?.
Neaflând nimic despre adresa c?utat? am fost îndrumat s? merg pe strada Plopilor f?r? so? ?i, ca s? nu cobor, mi s-a ar?tat o hudi?? care pornea într-acolo din strada ?t. Iosif. Cotind printre case ?i gr?dini pitore?ti, am nimerit pe strada Plopilor f?r? so?. Urcând, am ajuns la biseric? ?i, urmând sfatul unei b?trâne doamne care î?i amintea câte ceva despre „Hudi?a lui Palade“, pe care pictorul urca spre casa de pe muchia dealului, am luat-o fericit la dreapta, de-a lungul z?rii pline de ?antiere ?i ?irag de vile ce se îndesesc prin fostele vii str?mo?e?ti.
?tiam c? vechea a?ezare, trecut? în alte mâini de Pallady ?i ajuns?, dup? 1950, în st?pânirea IAS-ului Bucium, a slujit o vreme drept cas? de odihn? pictorilor încânta?i de farmecul imensei v?i umbrite de arbori centenari ?i apoi r?mas la dispozi?ia viticultorilor.
La cap?tul ?oselei am z?rit o c?su?? ascuns? într-un tufi?. B?nuind c? este o relicv? de pe vremea aceleia c?utat?, am b?tut la poart?. Nu m-am în?elat, c?ci spunând ce doresc, doamna venit? în întâmpinare mi-a r?spuns: „Domnule Mitican, ai nimerit. Casa a fost aici lâng? noi pân? acum vreo câ?iva ani!“ Doamna, Rodica Stoiculescu, pensionar?, lucrase la regionala CFR, de unde m? ?tia. Î?i amintea timpul când, în casa de al?turi, veneau pictorii la odihn?, dup? care au locuit-o lucr?torii fostului Gostat. Neîngrijit?, s-a ruinat ?i a fost recuperat? de fo?tii st?pâni, c?rora apar?inuse înaintea colectiviz?rii. Pentru mai multe l?muriri a strigat la gard vecina din vale, doamna Silvia Borza, care mi-a ar?tat o imagine de pe vremuri. Am copiat-o cu aparatul de fotografiat ?i, mul?umind pentru informa?ii, am pornit la vale pe c?rarea ce iese din ograda ?i vii?oara cu num?rul 35 ?i duce direct în strada ?tefan Iosif. Coborând am mai privit înc? o dat? b?trâna cas? moldoveneasc? cunoscut? cu numele Micle, ce î?i tr?ie?te ultimele zile, povârnit? la umbra nucului ruginit. Îngândurat, m-am întors, pe jos, în ora?, neîn?elegând cum pot ie?enii s? lase pierzaniei comori de via?? str?mo?easc?. ?

Ioan Mitican



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X