O vizită pe uliţa conului Vasile Alecsandri

22 noiembrie 2007
Scriind zilele trecute despre casa nefericitei domni?e Ruxandra, din centrul Ia?ilor, ?i dând ocol cl?dirii Oficiului St?rii Civile, cu ochii pe ?irul de zidiri învecinate, un cititor aflat pe acolo mi-a sugerat s? facem o incursiune ?i prin ele. Cum viforul prefacerilor bate puternic, iar pere?ii unora dintre case au nenum?rate amintiri, ar fi p?cat s? se piard?. A?a c?, am petrecut câteva zile parcurgând b?trâna uli??, ce poart? azi numele lui Vasile Alecsandri, uitându-m? prelung la fa?ade ?i c?utând urme l?sate de istorie în arhive, în paginile de evoc?ri ?i m?rturii
    Strada de pe vremuri era o biat? uli?? sau „o strad? prea îngust?“, cum spune poetul Mihai Eminescu, probabil o hudi?? desp?r?itoare a ogr?zilor celor câteva case boiere?ti din dricul târgului, care servea de trec?toare între uli?a Goliei (Cuza Vod?) ?i Uli?a Târgului de Sus (Bulevardul Îndependen?ei). Purta numele Sfântului Ilie.

Pe strada Vasile Alecsandri a fost m?n?stirea „Sfântul Ilie“

Potrivit Planului ora?ului ridicat de inginerul Iosif Rasec prin 1844, pe stânga se aflau acareturile cantacuzine?ti, despre care am vorbit s?pt?mâna trecut? ?i care se întindeau tot înainte spre Uli?a de Sus, întâlnindu-se în cel?lalt cap?t cu ograda casei lui Neculai Docan, v?rul domnitorului Cuza, iar pe dreapta, la col?ul uli?ei Golia, se g?sea ograda cu poarta de intrare la casa sturze?tilor (unde în zilele noastre func?ioneaz? Po?ta). Dup? aceasta, mai sus, urma fosta m?n?stire „Sfântul Ilie“, de pe la 1620, cu chilii, clopotni?? ?i o cas? cuprinz?toare la spate, unde-i acum Biblioteca Universit??ii de Medicin?.
Dincolo de ea venea a?ezarea Vornicului Vasile Alecsandri cu întindere pân? la alt? zidire sturzeasc?, în care s-a a?ezat Cabinetul de ?tiin?e Naturale.
Vornicul Alecsandri, tat?l poetului, trecut prin felurite dreg?torii datorit? priceperii sale (medelnicer, sp?tar, postelnic), a cump?rat locul de la unchiul s?u Iordache Alecsandri, cu tot cu cl?direa construit? prin 1780, potrivit pl?cii de pe zid cu însemnele Muzeul Teatrului, în fa?a c?ruia ne vom opri ast?zi, amintindu-ne vechi întâmpl?ri din lumea Ia?ilor.

Casa copil?riei lui Vasile Alecsandri

Ogr?zile largi ale str?zii de odinioar?, z?pl?zuite sau înconjurate de ziduri de cetate, aveau, ca ?i conacurile de la mo?ii, hambare, grajduri, gr?dini de legume, flori ?i pomi b?trâne?ti, prin care s-a c???rat ?i a zburdat poetul Vasile Alecsandri, feciorul vornicului, cum î?i amintea acesta, prin 1880, scriind lui Ion Ghica despre Vasile Porojan, „unul din robii no?tri, ?igan lingurar de soiul lui,“ tovar?? de n?zdr?v?nii copil?re?ti în casa b?trâneasc? din uli?a Sfântul Ilie în preajma „bisericii «Sfântul Ilie» din Ia?i, vecin? cu casa p?rinteasc?“. Tocmai decedase Vasile Porojan: „M?rturisesc c? m-am sim?it cuprins de o adânc? mâhnire când am aflat c? el s-a mutat pe cea lume, ca mul?i din contimporanii mei, boieri, ??rani ?i ?igani, cu care m-am înc?lzit la soarele Moldovei timp de gium?tate de secol ?i mai bine! Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urm? martor al începutului vie?ii mele, rivalul meu în giocul de ar?ice ?i în asvârlitura de pietre. Valurile lumii ?i treptele sociale ne-au desp?r?it de mult unul de altul, îns?, acum 50 de ani, eram amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotriv? pârli?i de dânsul ?i formam o p?reche nedesp?r?it?, de cum r?s?ria lumina zilei pân? ce apunea. Me?teri în arta de a fura merele ?i perele de pe cr?ngi, îndr?zne?i la asaltul stogurilor de fân, din vârful c?rora ne pl?cea a ne da de-a rostogolul neobosi?i la «Puia Gaia », ia «Poarc?», la «?arc?» ?i chiar iscoditori de noi giocuri, eram mândri unul de altul! Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea c?, pentru f?rdelegile noastre copil?re?ti, numai Porojan era pedepsit de c?tre giupâneasa din cas?, mama Gahi?a! Ce talent avea el pentru confec?ionarea arcelor de nuiele, cu s?ge?i de ?indril?! Cum ?tia de bine s? înal?e smeii de hârtie poleit? pân? sub nori ?i s? le trimiat? r?va?e pe sfoar?! Acei smei cu cozi lungi erau fabrica?i de dasc?lul bisericii ?i purtau pe fa?a lor urm?toarele cuvinte scrise cu slove cirilice: „Afurisit s? fie cu tot neamul lui ?i s? ard? în j?raticul iadului acel care ar g?si acest zmeu c?zut ?i nu l-aduce în ograda «Sfântului Ilie». Tot Vasile „cânta din drâmb? cu un talent la care n-am putut agiunge niciodat?. ?i pe care îl admiram mai mult decât am, admirat, mai târziu, talentul lui Liszt.“
Ajungând cona?ul la vârsta de vreo ?ase ani, prin 1827, p?rin?ii i l-au adus acas?, în uli?a Sfântului Ilie, pe dasc?lul maramure?ean Gherman Vida, profesor la Seminarul din Socola, ca s?-l înve?e carte. La ?colire participând ?i al?i copii, Vasile Alecsandri a avut ocazia s?-l aib? coleg pe viitorul s?u mare prieten ?i tovar?? de idealuri: Mihail Kog?lniceanu. Elevul Kog?lniceanu, n?scut în 1817, venea îmbr?cat ca boierii vremii „în antereu de cutnie (satin dungat) ?i purtând un i?lic rotund (o c?ciul? ca un balon) de piele de miel sur?. Vai de nenorocitul i?lic! El devenise o minge în mânile noastre ?i ne atr?gea oc?ri aspre din partea dasc?lului Gherman: ba uneori chiar ?i palme. Cum s? ne r?zbun?m? Vasile Porojan g?si modul de r?zbunare. Dasc?lul nostru avea obicei s? doarm? dup?-amiaza ?i s? hor?iasc? de r?suna ograda. El, atunci, se afla într-un soi de letargie, din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitând de aceast? împregiurare, ne-am apucat de am zugr?vit cu cerneal? vi?inie sprâncenele, barba ?i must??ile. Efectul a fost c? dasc?lul n-a mai îndr?znit s? ias? în lume vreo dou? luni ?i astfel ?colerii au sc?pat de chinul înv???turii. Ponoasele le-a tras tot Vasile Porojan.“
Cei doi neastâmp?ra?i au fost apoi desp?r?i?i, Vasile Alecsandri (n?scut în iulie 1821, pe vremea Eteriei sau mai înainte) fiind trimis la pensionul lui Victor Cuenim din Miroslava s? înve?e „un pic de fran?uzeasc?, un pic de nem?easc?, un pic de greceasc? ?i ceva istorie ?i ceva geografie pe deasupra“, iar Vasile Porojan, la un brutar, s? devin? pitar (1829). Ambii î?i duceau dorul. Se mai întâlneau duminica, în curte, când î?i reluau jocurile urm?rind „palamarul“ bisericii „Sf. Ilie“ „când se suia în clopotni??“, iar când f?ceau câte o pozn? î?i g?seau sc?parea fugind „împrejurul bisericii.“

Adolescen?a o petrece la Paris

Într-o zi din vara anului 1834, l?cr?mând în fa?a casei, micul Vasile Alecsandri, care nu avea mai mult de 13 ani, s-a desp?r?it de mama sa „care plângea“, de fratele Iancu (n. 1826), de sora Catinca ?i de p?rintele „care abia se st?pânea s? nu plâng?“, de to?i cei din ograd? ?i de prietenul Vasile Porojan. Urcat în po?talion împreun? cu Alecu Cuza, vecinul Neculai Docan ?i viitorul pictor Negulici, condu?i de profesorul elenist Filip Furnarachi, a pornit spre marele Paris, locul de instruire al tinerilor moldoveni înst?ri?i ?i unde se ajungea cu diligen?a, dup? o c?l?torie de vreo 21 de zile ?i nop?i. Tat?l a dorit ca fiul s?u s? studieze Medicina sau m?car Dreptul ori Ingineria, fapt pentru care feciorul a trebuit s? ia acolo bacalaureatul umanist ?i s?-l încerce apoi ?i pe acela real.
Neavând aplecare spre nici una dintre meseriile dorite de p?rintele grijuliu cu ziua de mâine a feciorului, Vasile s-a dedicat literelor, scriind versuri în limba francez?. Dup? cei cinci ani de via?? parizian?, unde i-a cunoscut ?i pe colegii munteni , între care Ion Ghica ?i N. B?lcescu, auzindu-se pe strad? vorbind aceea?i limb?, „pe la sfâr?itul anului 1839“ s-a întors la Ia?i, g?sind „casa p?rinteasc? complect?“. Lipsea doar Vasile Porojan, plecat în lume dup? ce cucona?ul a fost trimis între str?ini.

În uli?a Sf. Ilie a scris o sumedenie de pagini literare

Odat? întors la Ia?i, tân?rul Alecsandri a intrat în via?a public? a vremii, angajat „?ef de mas? (birou) al pensiilor“ ?i a început publicarea primelor scrieri în revista „Dacia literar?“, fiind apoi numit, împreun? cu Mihail Kog?lniceanu ?i Costache Negruzzi, la conducerea Teatrului francez-român, ce avea sediul în cl?direa Teatrului de Variet??i, înfiin?at prin 1832 de actorii francezi fra?i Fouraux, pe strada Golia (cam vizavi de Filarmonic?).
Cu acest prilej a debutat în dramaturgie, prezentând „Farmazonul din Hârl?u“, ce s-a jucat cu succes în noiembrie 1840 pe scena teatrului din uli?a Golia, urmat de „Modista ?i Cinovnicul“. Ambele cu subiecte din Ia?i, spre deliciul spectatorilor.
În prim?vara anului 1841, f?când o excursie la conacul din Pribe?ti, lâng? Cod?e?ti, unde locuia Vasile Rosetti, c?s?torit cu o sor? a lui Costache Negri, a cunoscut-o pe Elena Vârnav Liteanul, alt? duduc? Negri, cu mare înzestrare spiritual? ?i care avea s?-i devin? muz? ?i apoi prieten?, dup? desp?r?irea acesteia de so?.
Ridicat la rangul de sp?tar, prin 1841, a plecat la Bucure?ti, s?-l vad? pe amicul Ion Ghica, pe care-l cuno?tea de la Paris. La 2 februarie 1842, a tr?it tragedia pierderii mamei Elena Alecsandri, în vârst? de 42 de ani. P?rintele era plecat în misiune la Viena, unde s-a ?i îmboln?vit, fapt pentru care feciorul i-a ie?it în întâmpinare împreun? cu un medic. S-au întors deprima?i în casa pustie din uli?a Sf. Ilie ?i l-au adus s? locuiasc? cu ei pe Ion Ghica, venit din Bucure?ti profesor la Academia Mih?ilean?.

Descoperitorul versurilor populare

Tân?rul poet a început apoi s? c?l?toreasc? prin Moldova, cunoscând via?a satelor ?i culegând versuri populare. A publicat câteva dintre ele într-un calendar al anului 1843, considerate de snobi drept „poezii de colib?“, dar încurajat de prietena Elena Negri, care îi scria: „Continu? cum ai început; cel mai frumos titlu de glorie la care trebuie s? râvneasc? un poet este acela de poet na?ional ?i popular.“
Urmând sfatul din scrisoarea citit? zeci de ori la lumina lumân?rii din casa trist?, c?ci ?i tat?l era bolnav, iar fratele plecat, a continuat s? publice poeziile populare, unele în „Albina româneasc?“ a lui Gh. Asachi, altele în noua revist? proscris? de guvern chiar de la început: „Prop??irea“, scoas? de Mihail Kog?lniceanu, Ion Ghica ?i dânsul, prin 1844.
Observând „str?inomania“ unor contemporani, a scris apoi spumoasa comedie „Iorgu de la Sadagura“ sau „Nepotu-i salba dracului“ jucat? la 18 ianuarie 1844. Cum î?i amintea mai târziu, a dorit s? biciuiasc? „prosteasca izmeneal? de a dispre?ui tot ce era na?ional: limba, obiceiuri, jocuri, pân? ?i Moldova îns??i… Oricine trecuse grani?a considera c? nu mai poate tr?i în ?ara sa.“
În seara premierii, a a?teptat cu emo?ie finalul spectacolului: „Teatrul era arhiplin. Venise ?i principele Sturdza ?i toat? lumea bun?. M? aflam în loja tat?lui meu (postelnic pe atunci) ?i tremuram. Actul I se termina în zgomotul aplauzelor; al doilea în zgomotul entuziasmului; la cel de al treilea sala se ridica în picioare ?i chema pe autor cu un adev?rat zgomot de furtun?. Eu sunt silit s? m? ar?t în marginea lojii noastre, iar la ie?irea din loj?, femei ?i b?rba?i se n?pustir? asupra mea, m? îmbr??i?eaz? m? trec de la unul la altul, dar cea mai dulce r?splat? m? a?tepta acas? ?i o aflai în s?rut?rile tat?lui meu. Plângea s?rutându-m?“.
Dragul lui b?iat, de numai 23 de ani, nu-i în?elase a?tept?rile. „Dup? prima reprezenta?ie cusurul disp?ruse ca prin farmec“. Nimeni nu dorea s? semene cu Iorgu ?i Gahi?a, eroii încondeia?i. Ba ie?ise ?i vorba: „B?ga?i de seam? s? nu v? pun? Alecsandri într-o pies?.“

Mi?carea unionist?

Prin 1845, Alecsandri s-a întâlnit cu Nicolae B?lcescu ?i cu al?i tineri munteni ?i moldoveni la Mânjana lui Costache Negri, lâng? Gala?i, locul unde s-a f?cut unirea spiritual? a celor dou? ??ri înaintea aceleia din 1859.
Mo? Cr?ciun al acelui an 1845, i-a adus, la 22 decembrie, succesul piesei „Ia?ii în carnaval“.
A venit îns? pierderea Elenei Negri, bolnav? de TBC, care a murit pe vapor, în drumul de întoarcere de la tratamentul din Italia, ?i care a fost îngropat? la o biseric? din Constantinopol (mai 1847).
În martie 1848 a avut loc mi?carea pentru introducerea reformelor progresiste europene ?i în Moldova. Atunci a scris „De?teptarea României“ (cu titlul ini?ial: „C?tre români“) ?i a participat la redactarea revendic?rilor adresate domnitorului Mihail Sturdza. Mi?carea fiind n?bu?it? cu armata, s-a refugiat în mun?ii Hangului, trecând apoi în Ardeal ?i ajungând la Paris, de unde a revenit în ?ar? dup? sosirea noului domnitor, Grigore Ghica (1849).
A publicat în „Zimbrul“ din Ia?i balade din colec?ia sa de poezii populare, iar în aprilie 1850 i s-au jucat scenetele „Scara mâ?ei“ ?i „Chiri?a în Ia?i“ sau „Dou? fete ?-o neneac?“.
În 1853 a publicat volumele „Poezii poporale“ ?i „Balade“ („Cântece b?trâne?ti“) în care loc de frunte are „Miori?a“, „inspira?iune f?r? seam?n acel suspin al brazilor ?i al izvoarelor de pe Carpa?i, doin? m?rea?? care s-a publicat în capul frumoasei culegeri al lui Alecsandri,“ cum avea s? scrie Mihai Eminescu mai târziu.
În nefericitul an 1854, decedând ?i p?rintele, pe când el era departe de ?ar?, s-a întors gr?bit acas?, oprindu-se îndurerat la mormântul lui din cimitirul bisericii „Sf. Spiridon“. A ajuns la Mirce?ti, unde a hot?rât eliberarea ?iganilor din robie, dând un exemplu ce avea s? fie urmat ?i de c?tre domnitorul Grigore Ghica, în decembrie 1855, care a slobozit to?i robii din Moldova.
În anul 1857 a tr?it ?i tragedia pierderii surorii sale, Catinca, c?s?torit? cu aprigul unionist Costache Rolla.

Un neobosit ministru de Externe

Continuând lupta vie?ii, poetul romanticelor legende ?i ginga?elor pasteluri a participat viguros la b?t?lia pentru Unirea Principatelor, început? în prim?vara anului 1856.
A publicat poezia „Hora Unirii“ devenit? imn na?ional al Unirii în Moldova ?i peste Milcov în Muntenia, a scris de asemeni în ziarul „Steaua Dun?rii“ mai multe materiale ?i dialogul unionist „P?cal? ?i Tândal?“, cât ?i piesa „Cinel-Cinel“ ?i alte produc?iuni patriotice (redac?ia gazetei aflându-se peste drum de locuin?a sa, în casa lui Neculai Docan unde-i acum o banc?).
La 3 ianuarie 1859 întrunindu-se membrii Partidului unionist în Cabinetul de ?tiin?e Naturale, lâng? casa p?rinteasc?, pentru propunerea candidatului la domnie, de?i a fost numit ?i dânsul, l-a sus?inut pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Dup? s?vâr?irea alegerii domnitorului în Moldova ?i în Muntenia, a fost numit ministru de externe, calitate în care a mers într-o lung? misiune diplomatic? la Paris, Londra ?i Torino, pentru a ob?ine recunoa?terea dublei alegeri. La Paris a avut onoarea s? discute problema cu împ?ratul Napoleon al III-lea.
În anii 1860 s-a retras la Mirce?ti, mo?ia l?sat? mo?tenire de p?rintele s?u, unde a mai transpus pe hârtie drama istoric? „Despot Vod?“, „Fântâna Blanduziei“, „Ovidiu“ ?i unde a crescut-o pe draga lui Maria, fiica sa ?i a Paulinei Lucassiewicz, o polonez? cu care s-a c?s?torit ?i care l-a îngrijit pân? la moartea poetului, în august 1890.

? În 1976 s-a deschis Muzeul Teatrului

Alecsandri venea deseori la Ia?i onorând ?edin?ele Junimii sau alte activit??i. Iar în 1878 când poetul a primit premiul concursului din Montpellier pentru „Cântecul gintei latine“, drept recuno?tin??, Prim?ria ora?ului Ia?i a dat numele s?u str?zii copil?riei sale.
Casa p?rinteasc? a r?mas mo?tenire fratelui Iancu, c?s?torit la Paris, apoi a fost înstr?inat?. Trecând din mân? în mân?, prin 1902, a devenit a arhitectului Virgil H?l?ceanu, care a construit în ograd? înc? o cl?dire modern?. Preluat? de stat dup? na?ionalizare, b?trâna cas? a fost folosit? ca locuin?? ?i apoi de Serviciul salv?rii.
Deoarece în acest loc a copil?rit ?i a tr?it ani îndelunga?i Vasile Alecsandri, „p?rintele Teatrului cult românesc“, care a scris aici sumedenie de pagini literare, multe lucr?ri dramatice (dintre care vreo 20 jucate pe scenele ??rii), tot aici a?ternând pe hârtie „Hora Unirii“ – imnul Unirii neamului, ca ?i doinele, baladele ?i „Miori?a“, îin 1970 s-a propus introducerea cl?dirii în lista monumentelor istorice ?i transformarea sa în muzeu al teatrului. Momentul era prielnic, c?ci se apropia ?i aniversarea a 160 ani de la primul spectacol în limba român?, organizat la 27 decembrie 1816 de c?rturarul Gheorghe Asachi. Propunerea a fost aprobat? de conducerea jude?ean? ?i de minister, iar între anii 1972-1974 s-a efectuat restaurarea cl?dirii de c?tre speciali?tii Direc?iei Monumentelor Istorice ?i s-au adunat exponatele, multe de la familia muzicologului Teodor Burada, de la teatru ?i familiile actorilor, cum î?i aminte?te profesorul Ion Arhip, directorul de atunci al complexului muzeistic ie?ean, adânc implicat în ac?iune.
La 26 decembrie 1976, în ziua a doua de Cr?ciun, a avut loc inaugurarea primului Muzeu al teatrului românesc (unul dintre pu?inele existente în Europa), de fa?? cu un mare num?r de personalit??i, actori ?i spectatori. Era ziua anivers?rii celor 160 de ani de teatru românesc.
Venind într-o sear? în lumea plin? de farmec a eroilor lui Alecsandri, fiindc? în muzeu se afla un grup de vizitatori pe care muzeografa Laura Terente îi conducea cu cucernicie prin s?lile pline de amintiri (vreo 22.000 de exponate eviden?iate în patrimoniu), m-am a?ezat pe un fotoliu în odaia de jos, cu soba ?i bufetul poetului. Ascultam trecerea duioas? în revist? a etapelor teatrului românesc ilustrate cu pre?ioase m?rturii, obiecte ?i costume care au apar?inut scenelor ori marilor actori ?i prin minte mi-a trecut gândul: „Doamne, cât? istorie a cugetului românesc este în aceast? cl?dire ?i ar putea disp?rea într-o zi! Ce p?cat ar fi!“

Ion MITICAN



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X